marți, 19 aprilie 2016

Syntia si Ogdu


de Mihaela Ioana

 A fost odata ca niciodata, a fost o tanara fata care locuia intr-un sat mai mare. Tanara fata, pe numele ei Syntia, era singura la parinti si fusesese crescuta cu multa ingaduinta si libertate pentru vremurile acelea. Cel mai mult ii placea in natura, padurea din vecinatatea satului si imprejurimile, erau locurile ei favorite de plimbare. De cate ori era vreme frumoasa, se ducea sa se plimbe cat era ziua de lunga, padurea era prietena ei. Dupa padure se afla asa, ca un deal mai mic, si, la poalele delusorului era o poienita minunata, cu flori care mai de care mai frumoasa. Pe coama colinei nu urcase de multe ori, caci dupa deal nu era mare lucru de vazut, se intindea mai departe o campie. Isi facea plimbarile lungi prin padure si prin poiana, de cele mai multe ori. Intr-o zi, urcand pe coama colinei, nu-i veni sa-si creada ochilor, de cealalta parte era un rau si dupa aceea se vedea campia pe care o stia. Cand aparuse acel rau? Se freca la ochi, crezand ca viseaza, statu cateva ceasuri acolo, doar doar s-o dumiri ce se intampla. Raul aparut ca din senin, curgea in continuare. De atunci, la orice plimbare urca si colina sa verifice daca raul era acolo.
Intr-o buna zi, hotara sa coboare pe partea cealalta, sa fie mai aproape de apa. Chiar daca nu stia sa inoate, nu stia vreo apa care sa treaca prin regiunea lor, mai aproape de 2-3 zile de mers, voia sa se bucure de clipocitul vesel al apei si sa-si ude picioarele la mal. Era incantata de senzatia apei pe pielea ei si statu ceva vreme pe malul apei. O cuprinse o stare de liniste si toropeala si inchise ochii. Stand ea asa, auzi deodata un nechezat de cal si, deschizand ochii, vazu un calaret care traversa raul, venind spre ea. Se minuna tare! De atata vreme de cand venea prin locurile astea, nu vazuse oameni trecand pe aici. Drumurile frecventate de cei din sat si de calatori erau in cu totul alta parte. Astepta sa ajunga calaretul langa ea, sa vada cine e si cum ajunsese pe aici. Calaretul era un tanar, putin mai mare ca varsta decat Syntia. El ajunse langa fata si dadu binete. O intreba pe Syntia unde se afla, ca ratacise drumul catre o asezare mai mare, unde il trimisese tatal lui pentru niste treburi. Syntia ii spuse unde se afla si se oferi sa-l insoteasca pana la drumul obisnuit pe unde o luau toti calatorii. Urcara colina, apoi traversara poiana si mersera ceva vreme prin padure. La un moment dat, cand ei erau in padure, se lasa o ceata deasa, foarte neobisnuita pentru acea perioada a anului. Synta stia foarte bine padurea si nu se sperie ca s-ar putea rataci, dar vrand sa-l asigure pe tanar ca e totul in regula, acesta disparuse brusc de langa ea. Si el si calul. Dupa putin timp, ceata disparu brusc, la fel cum venise. Se uita Syntia atenta in jurul ei, scruta padurea cat putu de mult, dar nu gasi nici urma de calaret. Foarte descumpanita de cele intamplate, hotara sa plece spre casa.
Cand ajunse acasa, se intalni cu baiatul vecinilor, cu un tanar de o seama cu ea, cu care copilarise impreuna si cu care obisnuia pana nu de mult, sa mearga prin aceleasi locuri prin care acum mergea de una singura. Nu ca nu i-ar fi placut tanarul, pe numele lui Ogdu, dar acesta isi descoperise o pasiune de a prelucra lemnul si de a face piese de mobilier dantelate, de o mare finete . Piesele de mobilier care ieseau din mana lui erau ca operele de arta, nici una nu semana cu alta, erau atat de fin prelucrate, astfel ca la atingerea lor aveai senzatia ca este matase si nu lemn. I se dusese vestea prin tot tinutul si chiar primise comanda de la un mare dregator dintr-un loc mult mai indepartat, de o masa de gala si de douasprezece scaune cu care dregatorul isi dorea sa mobileze o sala mare din casa lui unde primea numai oameni de vaza.
Cand Ogdu o vazu pe Syntia isi dadu seama ca i se intamplase ceva, ca era destul de agitata si vorbea incoerent.
"Ti s-a intamplat ceva?" o intreba Ogdu pe Syntia.
"Nici nu stiu cu ce sa incep," raspunse fata. "Azi, cand stateam pe malul raului, un calaret ratacit traversa raul si m-am oferit sa-l scot la drumul obisnuit de calatori."
"Stai putin," o intrerupse Ogdu. "Despre ce rau vorbesti? Noi nu avem nici o apa asa de mare in regiunea asta."
"De cateva saptamani, curge un rau de cealalta parte a colinei de langa poiana. Cand mergeam impreuna pe acolo, nu exista," dadu explicatii Syntia.
"Mi-e greu sa te cred ca acolo unde era doar campie cat vedeai cu ochii, acum curge un rau asa deodata, din senin," continua sa se mire Ogdu.
"Mergem maine impreuna acolo, sa vezi cu ochii tai, ca si mie mi-a fost greu sa cred asta. Dar sa-ti continui povestea. Pe cand eram cu tanarul acela in padure, s-a lasat dintr-o data o ceata foarte deasa si el a disparut cu cal cu tot in ceata aceea. Ceata s-a ridicat repede, dar nu am mai gasit nici urma de cal sau calaret," continua Syntia de povestit.
"Foarte ciudat ce mi-ai povestit. Negresit imi fac maine timp sa merg sa vad raul," hotara Ogdu.
Ramase stabilit pentru a doua zi sa mearga impreuna la rau. Ogdu mai statu o vreme cu Syntia, pana ce fata se linisti din agitatia ei. Ogdu o placea de multa vreme pe fata, dar fiind mai timid, nu indraznise sa-i spuna ce sentimente are pentru ea, mai ales ca ei copilarisera impreuna si se aveau mai mult ca fratii.
A doua zi, asa cum se intelesesera, pornira impreuna spre colina, prin padure. Odata ajunsi pe colina, Syntia ii spuse:
"Acum ma crezi? Uite raul care curge in fata noastra."
"Nu vad nici un rau," se mira peste masura Ogdu. "Eu vad numai campia care era si inainte aici."
Synta il lua de mana si coborara in graba colina. Ea se descalta si isi baga picioarele in apa.
"Uite, sunt cu picioarele in apa, m-am udat, nu se poate sa nu vezi asta," spuse Syntia.
Ogdu, se uita la ea, dar nu vedea decat ca mergea desculta pe pamantul gol. Nu intelegea ce se intampla cu Syntia si ii era greu sa creada ca fata ar avea vedenii. Syntia, fara sa-si dea seama ca Ogdu se uita cu mare ingrijorare la ea, continua sa-l convinga ca raul exista.
"Vino si tu cu picioarele in apa, sa o simti."
Ogdu se descalta la insistentele ei, dar in continuare nu vedea nici un rau. Syntia il trase de mana mai de parte de mal, spre mijlocul raului. El merse dupa ea si, dupa cativa metrii, simti cum o apa venita de nicaieri il lua pe sus. Atunci vazu si el raul, dar era tarziu, erau amandoi in mijlocul lui si apa curgea repede acolo. Ogdu nu stia nici el sa inoate, dar isi pastra calmul si o tinu strans pe Syntia, care parea ca-si pierduse cunostinta. Reusi cu greu sa ajunga spre mal, unde apa curgea mai lin si o lasa pe Syntia jos. Fata, probabil speriata de valtoarea apei, inca nu-si revenise. Ogdu ii masa mainile, picioarele, obrajii, in speranta ca-si va reveni. Dupa ceva vreme, Syntia deschise ochii si, vazandu-l pe Ogdu langa ea il intreba ce se intamplase.
"Ne-a luat apa," ii spuse Ogdu. "Ajunsesem in mijlocul raului si apele repezi ne-au luat pe sus."
"Care rau?" intreba mirata Syntia.
"Cum care rau? Acesta care curge prin fata noastra," ii raspunse si mai mirat Ogdu.
"Nu vad nici un rau. E doar campia pe care o stim de cand eram mici copii," spuse Syntia.
Ogdu, mirat peste masura, incerca sa-si explice ce se intampla acolo. El vedea acum un rau pe care, cu cateva minute inainte nu-l vazuse, iar Syntia, nu mai vedea raul pe care ea il vazuse inaintea lui, cand el nu-l vedea. Era tulburat si nu gasea nici o explicatie la acel fenomen. Ei vedeau raul pe rand, amandoi in acelasi timp nu puteau sa-l vada. Se intreba daca nu cumva visa sau avea vedenii. Se intoarsera acasa, tacuti, fiecare cu trairile lui. Syntia nu intelegea cum ajunsese sa-si piarda cunostinta, simtea ca ceva se intamplase inainte de asta, dar nu putea sa-si aduca aminte. Ogdu retraia acele momente cand ii luase apa pe sus, se simtise atat de aproape de Syntia, pentru cateva clipe avusese impresia ca inimile lor bat impreuna.
Nu mai pomenira de acea zi, isi vedeau fiecare de treburile lor; Syntia pleca mai de rar de acasa sa se plimbe si mult mai rar urca pe colina; Ogdu continua sa modeleze si sa finiseze lemnul. De acum, pe obiectele facute de el, apareau foarte des ape, valuri si cei care cumparau acele obiecte spuneau ca numai simpla atingere a lemnului ii umplea de liniste si de buna dispozitie.
Se apropia ziua Syntiei si parintii ei il rugara pe Ogdu sa-i faca un obiect de mobilier, stiind ce lucruri maiestre ies din mana tanarului. Ogdu accepta si se apuca de lucru. Incepu sa lucreze la o masuta, potrivita pentru camera Syntiei si doua scaune. Cand lucra la ele, inima lui tresalta de emotii necunoscute lui pana atunci. Simtea cum aceste emotii curgeau parca prin mainile lui si dantelau lemnul si il mangaiau. O intreaga simfonie de trairi ii treceau prin suflet si isi dadu seama ca sentimentele lui pentru Syntia erau din cele mai puternice.
Veni si ziua fetei. Ogdu merse la ea si ii dadu in dar masuta si cele doua scaune. Syntia era incantata peste masura, caci stia ce lucruri grozave facea tanarul. Seara tarziu, in camera ei, Syntia mangaie masuta adusa in dar, asezata pe unul din scaune. Pe tablia masutei se puteau simti si vedea, chiar si la lumina delicata, valuri si unduiri de ape. Stand asa la masuta cu mana pe tablie, simti deodata un fior si tresari. Intr-o clipa in mintea ei se derulara imaginile de la poalele colinei, cand ea si Ogdu fusesera luati de ape. Isi aduse aminte si ca el nu putea vedea raul cand ea il vedea si invers, cand ea nu l-a mai vazut, el putea sa-l vada. Ceea ce simtea acum, erau valuri de emotii si incerca sa-si dea seama ce se intampla cu ea.
A doua zi, merse de dimineata la Ogdu si dintr-o suflare ii spuse ca-si amintea ce se intamplase la poalele colinei. Hotarara sa mearga pana acolo si sa vada ce se intampla. Ajunsi pe colina, s-au uitat unul la altul si s-au bucurat sa afle ca vedeau amandoi raul. Au coborat pana la rau, s-au descaltat si au alergat desculti pe malul apei. Cand s-au tinut de mana, au inteles amandoi ce se intamplase. Cand vedeau raul pe rand, nu stiau ce sentimente au unul pentru altul. Cand l-au vazut amandoi, in acelasi timp, inimile lor au batut impreuna, ca atunci cand fusesera luati de ape. Doar ca acum stiau si simteau la fel.
Apa aceea exista numai pentru ei, si ii ajutase sa-si gaseasca drumul pentru a fi impreuna.
Si-am incalecat pe-o lalea
Si a aflat toata lumea.
Si-am dat roata prin campie
Si-a fost mare bucurie.



miercuri, 24 februarie 2016

Bunicuta Gemma si motanul Pindy

Bunicuta Gemma si motanul Pindy

 de Mihaela Ioana



A fost odata ca niciodata, au fost doua surori. Locuiau intr-un oras nici mare, dar nici mic, se duceau la o scoala din cartierul lor, iar in timpul liber s-ar fi jucat cat era ziua de lunga. Ele chiar preferau sa se joace mult pe afara, spre deosebire de ceilalti copii de varsta lor care nu se dezlipeau de tablete, calculatoare sau jocuri video.
Fetitele, pe numele lor Irma si Vivien se jucau in curtea lor unde aveau caluti de lemn, leagana si multe mingi. Pentru ele copilaria avea sens cand se vedeau afara la joaca si se simteau de parca toata lumea era  a lor. Irma si Vivien stiau de la parintii lor ca nu trebuie sa plece de langa casa si in nici un caz sa iasa din curte singure, neinsotite de adulti. Intruna din zile, sa fi fost o zi frumoasa de toamna, fetitele se jucau bucuroase prin covorul de frunze din gradina lor. se jucau cu o minge mare si frumos colorata, radeau si se zbenguiau dupa pofta inimii. Cumva, mingea lor preferata sari la un moment dat peste gardul din psatele gradinii. Fetitele se orpira din joaca si se sfatuira cum sa recupereze mingea. Mama lor era ocupata in casa iar tatal lor nu se intorsese inca acasa. Ele hotarara ca pentru cativa pasi in afara curtii lor, nu era cazul sa o deranjeze pe mama lor. Zis si facut. Iesira pe portita din spatele gradinii si zarira mingea care era destul de departe de curte. Plecara in directia ei, dar mingea parca se indeparta si mai mult.

Tot urmarind mingea cea jucausa, ajunsera langa un palc de copacei, iar in spatele lor zarira o casuta cocheta si primitoare, cu o gradina plina de flori de toamna, care mai de care frumos colorata. Mingea cea jucausa se oprise nicaieri altundeva decat in dreptul usii de la intrare. Irma si Vivien se bucurara ca in sfarsit mingea se oprise si acum puteau sa o recupereze. Alergara vesele pe aleea cu floricele, ajunsera la minge si cand sa o ia tocmai in acel moment usa de la casuta cocheta se deschise. In prag aparu o bunicuta, micuta de statura, cu niste ochelari pe nas si cu un motan pistruiat in brate. Auzise zgomot de-afara si iesise sa vada ce se intampla. Se minuna tare cand le vazu pe cele doua fetite si le invita inauntru. La inceput fetitele se codira, erau invatate sa nu vorbeasca cu oameni straini, dar atrase de figura pasnica a bunicutei si de mirosul de prajiturele din casa, pana la urma intrara.


"Ce cautati voi fetitelor pana aici? V-ati ratacit? intreba bunicuta, in timp ce le pregatea niste ceai cu miere si punea prajiturele pe o masuta.
"Nu stim daca ne-am ratacit. Noi am venit dupa minge, nu stim unde suntem," raspunsera Irma si Vivien.
"Cum va cheama fetelor?"intreba bunicuta.
"Eu sunt Irma si ea este sora mea mai mica Vivien. Tu cine esti?" intreba la randul ei Irma.
"Eu sunt Gemma. M-am mutat de curand in aceasta casuta impreuna cu motanul meu pistruiat pe care-l cheama Pindy" raspunse si bunicuta.
Pindy, parca stiind ca se vorbeste despre el, sari pe rand in brate la fetite ca si cum le-ar fi spus ca este bucuros de cunostinta. Fetele si bunicuta Gemma mai statura de vorba la un ceai si la prajiturele si hotarara ca e timpul sa mearga acasa. Multumira pentru tratatie, luara mingea si cerura voie sa mai vina in vizita si alta data.
"Sunteti oricand binevenite, eu si Pindy ne vom bucura de compania voastra", spuse bunicuta Gemma, conducandu-le pe fete pana dupa palcul de copaci de unde se vedea, nu foarte departe, casa fetelor.

In saptamanile care urmara, surorile isi faceau aproape in fiecare zi timp sa treaca pe la bunicuta, sa manance prajiturele, sa bea ceaiul acela grozav si sa joace cu Pindy, care era foarte bucuros de noii parteneri de joaca.

Bunicuta incepu sa le tricoteze sosetute fetelor, spunandu-le ca le vor tine de cald in zilele din ce in ce mai friguroase. In timp ce le tricota sosete, fulare sau caciulite, bunicuta Gemma le spunea si povesti despre copaci, despre paduri, despre toate animalele din paduri, despre fluturi si despre orice vietuitoare. Fetele ascultau foarte atente si mirate ca o bunicuta care nu avea calculator sau tableta stia atatea lucruri si putea sa spuna atatea povesti. Bunicuta Gemma zambea si impletea sosetute, fulare, caciulite si odata cu firul acela parca impletea si povestile.
   
Fetele incepura sa poarte la scoala lucrusoarele impletite de bunicuta. Colegii lor de la scoala le-au intrebat pe fete de unde aveau ele asa caciulite si fulare viu colorate si foarte diferite de ce purtau ei. Li se parea ca aratau ca in cartile de povesti, asa erau de frumoase! Surorile au ras si le-au copiilor ca aceste caciulite si fulare chiar erau din povesti, erau tricotate de bunicuta Gemma o data cu povestile de la gura sobei si impletite si cu mirosul de prajituri grozave facute de bunicuta. Copiii erau neinrezatori. Ce mai poveste! Cum sa crezi asa ceva?
Intruna din vizitele fetelor la bunicuta, ele o intrebara daca mai puteau veni si cu alti copii, sa le tricoteze si lor hainute si sa auda povesti. Bunicuta zambi si isi dadu acordul ca si alti copii sa vina in vizita.
Usor, usor casa bunicutei se umplu vazand cu ochii, de copii veseli, imbujorati, pusi pe sotii, care veneau acolo si descopereau gustul prajiturelelor si al povestilor de la gura sobei.
Dupa un timp nici nu-si mai aminteau de tablete, de jocurile video sau de calculatoare. Radeau, se jucau, se bucurau de povestile bunicutei, se jucau cu motanul Pindy care nu se mai satura de atata rasfat si bagat in seama. Pe nesimtite, timpul trecea si se apropiau sarbatorile de iarna, cu serbarile de la scoala si cu bucuria Craciunului.

La scoala, copiii erau mult mai veseli, se jucau mai mult, povesteau si radeau in pauze si inventau jocuri noi. De serbarea de iarna se ocupa o profesoara, care in fiecare an pregatea cate o piesa si invita toti parintii si copiii la serbare. Anul acesta insa, profesoara suferi un mic accident, medicii ii pusesera piciorul in ghips si nu mai avea cum sa organizeze spectacolul si piesa pentru serbare. Copiii, care de-acum stiau multe povesti si chiar s-ar fi bucurat sa joace in piesa, au fost foarte descumpaniti de aceasta veste. Irma si Vivien venira insa cu o idee minunata!. Vorbira toti intre ei sa o roage pe bunicuta Gemma sa-i ajute sa puna in scena o piesa pentru serbare.
Bunicuta le-a spus la inceput ca nu sta in puterile ei sa faca asa ceva, dar la staruintele si rugamintile copiilor si de dragul lor ceda si promise ca-i ajuta. De pe-acum toti copiii purtau cate o caciulita, fular sau sosetute tricotate de bunicuta si cand le imbracau se simteau ca si personajele din povestile bunicutei, cand un copac falnic, cand bufnita cea inteleapta, cand o veverita zglobie, cand cumatra vulpe cea roscovana si sireata sau, ursul cel pofticios, lupul cel singuratic sau iepurele urecheat. Nici nu fu greu pentru bunicuta sa-i faca sa intre in pielea personajelor, ca ei deja erau plini de povestile ei si se distrau inchipuindu-se in toate aceste roluri.

Veni si ziua serbarii, parintii se stransera in sala cea mare din scoala, nestiind ce surpriza le pregatisera copiii. Si spectacolul incepu. Copiii isi spuneau rolurile cu atata pasiune si imitau toate vietuitoarele din povesti cu atata haz ca in sala era o veselie de nedescris. Copiii pe scena se distrau grozav, iar parintii in sala se amuzau cat de simpatici si haiosi puteau fi copiii lor. La finalul piesei copiii au adus-o pe scena pe bunicuta Gemma si au prezentat-o parintilor si le-au spus tot ce facuse pentru ei. Emotionata, bunicuta ii imbratisa pe rand pe toti copiii si le multumea pentru acest moment. Parintii traiau si ei aceleasi emotii si nu intelegeau cum o bunicuta adusese atata bucurie si facuse atatea lucruri grozave pentru copiii lor.

In seara de ajun, Irma si Vivien venira impreuna cu parintii lor la casuta bunicutei, sa petreaca impreuna unul din multele Ajunuri de acum incolo si sa inteleaga si de ce se simteau ele atat de bine in casuta bunicutei. Bineinteles ca aromele prajiturelelor treceau dincolo de peretii casei si daca nu vedeai casuta, te luai dupa mirosul imbietor.
Si dintr-o bunicuta singura, care il avea doar pe motanul cel pistruiat, peste noapte deveni cea mai iubita si dorita bunicuta din acel oras.



Si-am incalecat pe-o duda
Si v-am spus povestea buna!
Si-am incalecat pe-o lopata

Si v-am spus povestea toata! 

miercuri, 27 ianuarie 2016

                                      LUPUL CEL TANAR SI OCHELARII ROSII
                                                                                                                de Mihaela Ioana

A fost odata ca niciodata, a fost un tanar lup care locuia intr-o padure mare. Pana la un moment dat nu era nimic neobisnuit cu acest lup. Dar, asa dintr-o data, vietatile padurii l-au vazut pe tanarul lup purtand niste ochelari rosii. Nu numai ramele erau rosii ci si lentilele. Toti se intrebau daca lupul cel tanar poate vedea ceva prin acei ochelari. Dupa ceva vreme, lupul cel tanar, pe numele lui Guld, se intalni cu prietenul lui, de aceeasi varsta, cu ursul Mund. Acesta din urma isi intreba prietenul ce este cu acesti ochelari rosii si de ce ii poarta.
"Cu putina vreme in urma, bunicul meu a murit, incepu sa povesteasca Guld. Inainte de a muri, dintre toti nepotii m-a chemat pe mine si mi-a daruit acesti ochelari rosii. Mi-a spus sa ii port, cat de mult, pana descopar motivul pentru care mi-i ia daruit."
"Si ce poti vedea prin ei, in afara de culoarea rosie?" se arata curios Mund.
"Asa am crezut si eu in primele zile, ca vad toate lucrurile si pe toata lumea in rosu, dar promisesem bunicului ca o sa-i port. Dupa cateva zile insa, am simtit ca ceva e diferit in ceea ce vedeam. Pe langa culoarea rosie, incet, incet, am inceput sa vad si alte culori, nuante diferite de auriu, mov, verde, albastru si pe zi ce trece vad tot mai multe culori. Am crezut la inceput ca ma obisnuisem cu ochelarii si ca puteam vedea si celelalte culori, dar nu era asa. De exemplu, m-am intalnit cu un bursuc si acesta era inconjurat de auriu, daca dadeam ochelarii jos, bursucul arata normal si auriul din jurul lui disparea. Cand am vazut o veverita si aveam ochelarii, era inconjurata de verde, cum dadeam ochelarii jos, verdele din jurul ei disparea, si tot asa imi apar aceste culori cand port ochelarii," dadu detalii Guld despre experientele lui.
"Ce inseamna auriul, sau verdele, sau celelalte culori pe care le vezi prin ochelari?" vru sa afle mai multe Mund.
"Inca nu stiu, nu mi-am dat seama, dar s-ar putea sa aiba legatura cu starea emotionala," raspunse Guld.
"Cum adica?"
"Dupa ce am experimentat de mai multe ori aceasta joaca a culorilor, punandu-mi si scotandu-mi ochelarii, am intrebat bursucul, veverita si pe cine am mai intalnit, daca se simteau diferit fata de alte dati, care era starea lor atunci," continua explicatiile tanarul lup.
"Si era diferita? Se intampla ceva cu ei cand ii priveai prin ochelarii cei rosii?
"Bursucul, cand l-am vazut cu auriu, mi-a spus ca era foarte fericit, sotia lui nascuse trei puiuti sanatosi, pe veverita cand am vazut-o inconjurata de culoarea verde, mi-a spus ca era multumita de proviziile pe care si le facuse pana atunci, copacul pe care il vazusem cu o aura mov, mi-a spus ca isi facusera casa de curand intre ramurile lui, niste pasarele care cantau minunat," continua Guld.
"Adica fiecare culoare diferita pe care o vezi tu prin ochelarii cei rosii, inseamna o stare diferita, o alta emotie?" intreba Mund.
"Da, cam asa pare. Am crezut pana la un moment dat, ca fiecarei culori ii corespunde o emotie, ca auriul, de exemplu, corespunde unei stari de fericire," raspunse Guld.
"Si nu e asa?"
"Acum nu mai cred asta," spuse Guld. "Azi dimineata m-am intalnit din nou cu bursucul care era in continuare fericit, dar culoarea din jurul lui era un albastru deschis. Acum chiar nu mai inteleg daca aceste culori au legatura cu starea sufleteasca a fiecaruia."
"Cine ar putea sa explice ce este cu acesti ochelari? Este foarte interesant ce povestesti, si eu sunt atat de curios sa aflam un raspuns," spuse si Muld.
"Dupa ce a murit bunicul, eu l-am intrebat pe tata ce este cu acesti ochelari, dar el nu stia de existenta lor, nici el si nici unul din fratii sau surorile lui," continua Guld.
"Bunica ta mai traieste? Cred ca ea poate sa ne ajute cu o explicatie, care este intelesul acestor ochelari," veni cu ideea Mund.
"Da, bunica mea traieste, este in varsta, dar e singura noastra sansa sa aflam un raspuns. Hai sa mergem la ea," se entuziasma si Guld.
Mersera ei cale de vreo ora pana la bunica lui Guld. Aceasta ii intampina pe cei doi tineri.
"Chiar va asteptam. Ati venit sa intrebati de ochelarii cei rosii?" vorbi bunica.
"Asa este," raspunsera cei doi prieteni.
"Pot sa inteleg ca pe Guld era normal sa-l astepti, dar de mine de unde stiai?" fu foarte curios Mund.
"Ochelarii cei rosii au legatura cu orice tanar care vrea sa afle raspunsuri despre lume si viata. Cand am vazut ca sunteti impreuna, am gandit ca si tu cauti raspunsuri," zambi bunica lui Guld.
"Aha, deci am ajuns unde trebuia," spuse Guld. "Tu stii povestea ochelarilor rosii si o sa intelegem si noi la ce folosesc."
"Tot ceea ce stiu eu despre ochelarii cei rosii, o sa va povestesc acum. Bunicul tau, pe cand era tanar ca voi, era foarte neastamparat, rebel si nu asculta de nimeni. Nu facea nimic pentru haita. Parintii si cei din haita nu reusisera sa-l faca sa se integreze in familie, sa-si asume si el vreun rol sau sa se poarte ca atare. Dupa multe incercari, care ramasera fara nici un rezultat, se sfatuira pana la urma cu o bufnita inteleapta, ce sa faca cu bunicul tau. Bufnita le spuse ca exista un loc, ca o pestera, peste sapte dealuri si sapte vai spre miazazi si, in acel loc locuieste un broscoi in varsta care se zice despre el ca le-a vazut si le stie pe toate.
"Trimiteti baiatul acolo, e singura solutie pe care o mai aveti," le spuse bufnita.
Zis si facut. Vorbira cu bunicul tau si ii spusera ca daca facea aceasta calatorie si ajungea la pestera si vorbea cu broscoiul, promisera ca nu ii mai cereau nimic altceva. Bunicul tau nu statu prea mult pe ganduri. Era un razvratit, dar ii placeau aventurile. Isi lua ramas bun de la familie si pleca in drumul lui.
Din ce mi-a povestit mie, nu i-a fost deloc usor sa ajunga, a trecut prin multe peripetii, prin furtuni, a fost la un pas sa se inece intr-un rau cu ape involburate si repezi. Dar, intr-un final a reusit sa gaseasca pestera despre care vorbise bufnita. Intra acolo si dadu peste un broscoi urias, de doua ori mai mare decat bunicul tau. Se minuna peste masura cat de mare putea fi broscoiul. Pe cat de mare era, pe atat era si de primitor. Il pofti pe bunicul tau langa foc sa se incalzeasca, ii aduse apa si ceva de-ale gurii, sa-si recapete puterile. Dupa ce se ospata, bunicul tau se arata interesat de motivul pentru care parintii lui il trimisesera aici.
"Multumesc pentru ospitalitate," se arata bine crescut bunicul tau.
"Sa-ti fie de bine," raspunse si broscoiul, pe numele lui Odd.
"Parintii mei m-au trimis in acest loc, la tine, cu promisiunea ca dupa aceasta calatorie ma vor lasa in pace, fara sa-mi mai ceara ceva vreodata," spuse bunicul tau cu sinceritate.
"Ai niste parinti minunati, care ti-au vrut binele si te-au lasat pe tine sa alegi calea in viata," se arata multumit Odd de sinceritatea bunicului tau. "Eu pot sa te invat multe lucruri, sa-ti povestesc cate in luna si stele, dar nu pot si nu vreau sa fac asta daca tu nu-ti doresti."
"As putea sa stau o vreme aici cu tine, sa vad ce se intampla, pana ma hotarasc ce vreau sa fac mai departe," raspunse bunicul tau. "Dar, intai de toate, am si eu o curiozitate: cum se face ca esti asa de mare? Toate broastele pe care le stiu eu sunt foarte mici."
"Hahaha!" rase Odd. "Eu am peste 800 de ani si stramosii mei erau toti atat de mari ca mine. Locuiam foarte, foarte departe de aici. In urma unei furtuni puternice m-am ratacit acum multa vreme si am colindat lumea peste tot. Dupa mult timp, am dat peste aceasta pestera si de atunci traiesc aici."
"Si de atata vreme nu te-ai plictisit sa traiesti singur?" fu curios in continuare bunicul tau.
"Sunt foarte rar singur," raspunse Odd. "Mai tot timpul casa mea este plina de tineri care ajung aici din aceleasi motive ca tine."
Asa cum spusese, bunicul tau petrecu ceva vreme in compania lui Odd. Acesta ii spunea despre toate grozaviile de pe pamant, despre locuri atat de indepartate incat nici nu-si putea imagina ca exista, despre Luna, despre Soare, despre fiecare vietate de pe lumea asta. Si in plus, Odd il ruga pe bunicul tau sa stea linistit o data pe zi, fara sa vorbeasca, sau sa faca altceva. Pur si simplu doar sa respire.
Trecura multe saptamani de la venirea bunicului tau la Odd. Intr-o zi, el simti brusc un dor de duca, ii venea sa plece. Ii spuse lui Odd ca sosise vremea sa se intoarca acasa. Ii multumi pentru gazduire si rabdare si pentru tot ce invatase acolo. La plecare, Odd ii dadu in dar o pereche de ochelari rosii. Bunicul tau rase:
"Eu sunt tanar, nu am nevoie de ochelari."
"Nu sunt niste ochelari obisnuiti," raspunse Odd. "Cand ii vei purta, vei putea sa vezi dincolo de forma lucrurilor, sau a vietatilor, vei vedea si alta dimensiune a lor."
Bunicul tau ii lua, multumi de dar si pleca spre casa. Nu credea ca acei ochelari sunt deosebiti, dar nu vru sa se arate nepoliticos chiar la plecare. Pe drumul de intoarcere, facu mai multe popasuri. La unul din ele, se opri sa se odihneasca langa un copac mai gros in trunchi. Neputand sa adoarma, se gandi sa-si puna ochelarii, sa vada cum sunt si ce putea vedea prin ei. Nici nu-i aseza bine pe ochi, ca lumea pe care o vazuse pana atunci se transforma dintr-o data. Nu numai ca era colorata de parca coborase curcubeul de pe cer sa se joace acolo, dar, in acelasi timp, vedea si simtea cum respira copacul, era constient de toate vietatile din acel loc. Era exact cum spusese Odd, vedea in alta dimensiune. Cum isi dadu ochelarii jos, lumea reveni la normal, fara sa mai simta nimic si fara sa mai vada culorile curcubeului. Isi puse ochelarii de mai multe ori, sa verifice daca nu cumva visa si, de fiecare data, se intampla la fel. Pe tot drumul catre casa, isi punea si scotea ochelarii, se minuna de cate putea sa vada si sa simta cand privea lumea prin ei.
Ajuns acasa, fu primit cu bratele deschise de parintii lui. Acestia nu il intrebara de aventura, erau doar foarte bucurosi ca il vedeau si ca era alaturi de ei. Bunicul tau isi schimba incet, incet, purtarea fata de parinti si fata de membrii haitei. Ceru chiar sa se ocupe si el de educarea celor mai mici membrii. Pe langa preocuparile pentru haita, in fiecare zi, asa cum obisnuia cu Odd, isi lua o pauza numai pentru el si obisnuia sa-si puna ochelarii cei rosii, sau sa stea fara sa vorbeasca cu nimeni. Cand isi punea ochelarii, simtea toate emotiile locului, in toata plenitudinea lor.
Cand ii educa pe cei mai mici membrii ai haitei, nu facea altceva decat sa le spuna din povestile auzite de la Odd, sa le vorbeasca celor mici despre toate minunatiile pamantului, despre Luna, despre Soare si despre cate si mai cate. Cei mici adorau timpul in care bunicul tau avea grija de ei! Devenisera atat de curiosi, de indrazneti, puneau intrebari care mai de care mai incuietoare.
Intr-una din zile, cand cutreiera singur prin padure cu ochelarii la ochi, ma zari pe mine, dar nu oricum, ci inconjurata de o lumina mov. De atunci nu a mai fost doar povestea lui, a devenit povestea noastra," termina intr-un tarziu de povestit bunica lui Guld.
Tinerii Guld si Mund ramasera cateva clipe in tacere, pe ganduri. Tot ce auzisera acum era extraordinar!
"Bunico, tu ai incercat vreodata acesti ochelari?" intreba Guld.
"I-am pus si eu de multe ori la ochi si m-am bucurat de aceleasi emotii si culori, la fel ca bunicul tau."
"Si cum se face ca parintii mei nu stiu nimic despre acesti ochelari?"
"Cand tatal tau si fratii si surorile lui erau mici, le-am pus si lor ochelarii pe rand, dar nici unul din ei nu a reactionat, nu a vazut si nu a simtit nimic din ceea ce vedeam si simteam noi. Am hotarat cu bunicul tau sa nu mai pomenim de ochelari si in timp ei au uitat. Nu toate fiintele sunt pregatite sa vada sau sa simta astfel," raspunse bunica.
"Dar cum se face, ca dintre toti, bunicul mi-a dat tocmai mie ochelarii?" fu curios Guld.
"A simtit ca tu esti la fel cum era el in tinerete si, a avut dreptate," zambi bunica.
Atunci ursul Mund vru sa incerce si el ochelarii cei rosii, sa vada si el cum este. Nici nu si-i puse bine la ochi, ca lumea se colora intens si incepu sa se simta cuprins de o mare bucurie. Amandoi prietenii erau incantati de ce aflasera, dar, ca orice tanar, voiau si mai mult.
"Bunico, crezi ca Odd mai traieste?" intreba Guld.
"Eu cred ca puteti afla intr-un singur mod," zambi ea. "Sa vedeti cu ochii vostri."
Tinerii lupul si ursul, se sfatuira si hotarara sa mearga si ei la Odd, sa vada daca mai traieste. Plecara dara intr-o buna zi si, dupa multe peripetii, ajunsera si ei la pestera lui Odd. Broscoiul ii intampina de parca ar fi stiut ca o sa vina:
"Bine ati venit! Eu sunt Odd si voi fi pentru o vreme gazda si prietenul vostru."

Si-am incalecat pe-un bursuc
Si peste tot am sa ma duc.
Si-am mancat putin naut
Si Guld si Mund au crescut.

marți, 5 ianuarie 2016

URSUL MUZU SI PUIUL DE CAPRIOARA

de Mihaela Ioana

        A fost odata ca niciodata, a fost un urs mare si ursuz. Despre acest urs nu-si aducea nimeni aminte vreodata sa-l fi vazut zambind sau vesel si nicidecum sa vorbeasca frumos cu cineva. Toate vietuitoarele padurii, de la cumatra vulpe la veveritele roscovane, se cam fereau din calea lui, nu ca le-ar fi facut rau, dar le strica toata dispozitia sau veselia. Cumatra vulpe, care era din cale afara de vorbareata si ii placea sa turuie ziua intreaga, povestea suratelor ei ca niciodata nu reusise sa scoata de la ursul cu pricina decat mormaituri, indiferent ce i-ar fi povestit sau spus, nu participa niciodata la discutie. Lupii stiau si ei acelasi lucru despre urs si pentru ca nu vorbea cu nimeni, nici nu stiau cum il cheama. Asa ca, intr-o zi, ursul cel mofluz se pomeni cu o porecla, Muzu si de atunci, asa ii ramase numele. Veveritele cele roscovane si puse mai tot timpul pe sotii si glume, incercasera si ele in fel si chip sa vorbeasca cu Muzu, ii aduceau ghinde si alune, faceau salturi si galagie prin fata lui, dar nici ele nu aveau mai mult succes.
Zilele treceau si viata in padure se derula aproape la fel in fiecare zi. Dar, intr-o buna zi, in padure, aparu pe neasteptate un pui de caprioara. Era singura, caci se ratacise de mama ei si nu mai reusise sa o gaseasca. Padurea aceasta nu ii era cunoscuta. Caprioara nu era foarte mica, se putea hrani singura, dar pana atunci nu mai fusese despartita de mama ei. Primul pe care-l intalni in padure se intampla sa fie ursul Muzu.
"Buna ziua", dadu binete caprioara pe numele ei Ochi Catifelati.
Muzu se opri pentru o clipa din mersul lui leganat si se uita la Ochi Catifelati. Nu-i raspunse nici macar cu un mormait si dadu sa plece mai departe. Caprioara ii sari insa in fata si incerca din nou.
"Buna ziua, eu sunt Ochi Catifelati si m-am ratacit de mama mea. Te rog ajuta-ma si spune-mi unde sunt, poate stiu sa ma intorc in padurea din care am plecat", glasui ea.
Muzu se opri din nou, dar de data asta scoase si un mormait gutural, scutura bine din cap si schimba de drum, poate, poate o scapa de insistentele caprioarei.
Ochi Catifelati nu-i mai sari in fata de data asta, hotara sa mearga alaturi de el. Mai trecu o vreme si se lasa seara. Muzu isi cauta un culcus langa niste copaci mai mari si se pregati de somn. Nu mica ii fu mirarea ca puiul de caprioara isi cauta culcus cat mai aproape de el. Muzu nu avea de unde sa stie ca ea nu mai dormise singura pana atunci si era obisnuita sa adoarma fara griji langa mama ei. O lasa in pace si adormi cu gandul ca a doua zi puiul va pleca de langa el. Cand se trezi a doua zi, o gasi pe Ochi Catifelati cuibarita langa el, cautand caldura. Muzu se scutura dintr-o data si trase un mormait fioros, vrand s-o sperie pe Ochi Catifelati si sa plece de acolo. Dar puiul nu se sperie defel.
"Buna dimineata, spuse ea vesela, multumesc bunule urs ca ai avut grija de mine peste noapte si m-ai lasat sa dorm langa tine."
Muzu, care se pregatea pentru un alt mormait, ramase nemiscat, surprins peste masura de multumirile puiului. El nu facuse nimic, de ce i-ar fi multumit cineva?
"Bunule urs, poate astazi ma juti sa gasesc drumul spre casa, spre padurea din care m-am ratacit, continua Ochi Catifelati."
Muzu, inca mirat de insistentele puiului de caprioara, parea ca incearca sa rosteasca niste cuvinte. Nu ii iesi nimic inteligibil din primele incercari, asa ca se lasa pagubas, mormai din nou si intoarse spatele caprioarei. In acel moment, Ochi Catifelati ii tinu calea dintr-un salt si cu ochii inlacrimati si calzi il ruga din nou:
"Bunule urs, te rog ajuta-ma sa-mi gasesc calea prin aceasta padure, te rog ajuta-ma sa-mi gasesc mama!"
Muzu dadu sa schimbe din nou de drum, dar, intr-o clipa, apuca sa-i vada ochisorii inlacrimati si, dintr-o data, suspinele puiului ajunsera direct in inima lui impietrita. Si atunci isi aduse aminte! Parca era aievea totul. El era mic, se juca fara griji si nestingherit langa tatal lui. Se urca in spinarea lui, se agata de blana, cobora ca pe un tobogan pe spatele tatalui, il apuca de urechi si il tragea in toate partile. Tatal, un urs intelept si iubitor, accepta toata joaca puiului, cu multa rabdare. Intr-un astfel de moment fericit si pentru Muzu cel mic si pentru tatal lui, un copac mare, traznit si subred de la ultima furtuna, cazu peste ei cu un zgomot asuzitor. In ultima clipa tatal urs reusi sa se scuture de pui si sa-l arunce cat mai departe de el. Muzu pui nu intelese atunci nimic din ceea ce se intamplase. Statu o vreme langa copac incercand sa se joace cu tatal lui. Doar ca acesta nu mai putea sa se joace, murise salvandu-si puiul. Din acea zi, Muzu pribegii multa vreme si inchise in sufletul lui tot ceea ce simtise pana atunci.
Muzu cel adult se scutura acum din toata fiinta lui si reusi sa vorbeasca:
"Imi pare rau, spuse el, am sa te ajut sa-ti gasesti mama."
Orice vietate din aceea padure ar fi incremenit la asa o surpriza, Muzu vorbise pentru prima data! Muzu ajuta pe cineva! Era de neinchipuit asa ceva dar, cu toate astea, se intampla aievea. Dar Ochi Catifelati nu se mira, se apropie incet de Muzu si cauta o mangaiere de la el. Si chiar o primi.
Muzu isi tinu promisiunea si avu grija de Ochi Catifelati pana aceasta isi gasi mama. Mama puiului fu nebuna de fericire cand o regasi pe Ochi Catifelati si nu stia in ce fel, sau cum ar putea vreodata sa-i multumeasca lui Muzu pentru tot ce facuse.
"Eu ii multumesc lui Ochi Catifelati, spuse Muzu vizibil emotionat, datorita ei pot vorbi acum si pot simti. Ea mi-a redat mie pofta de viata!"
Ochi Catifelati si mama ei nu l-au mai lasat pe Muzu sa se intoarca in padurea lui, l-au convins sa ramana impreuna si sa se bucure de prietenia lor.

Si-am incalecat pe-o aluna
Si am spus povestea struna.
Si cand Muzu s-a schimbat
Padurea toata s-a bucurat!
Si cand Muzu a vorbit,
Padurea toata a vuit!

Casuta Copilariei

de Mihaela Ioana



        A fost o data ca niciodata, a fost un loc intr-o margine de padure si de drum, un loc foarte frumos cu multa verdeata care emana o atmosfera placuta si reconfortanta. In acel loc, nu se stie cand si cum, aparuse asa, ca peste noapte, o casuta. Casuta nu era nici mare, dar nici mica, avea la intrare un fel de pridvor, ce ziua era magaiat de razele soarelui si noaptea era alintat de luna. Casuta parea din alte vremuri, nu avea nici arhitectura moderna, era construita in linii simple, dar avea o cochetarie a ei. La inceput, vietuitoarele si fiintele de prin acel loc nu prea se indemnau sa treaca sau sa ajunga prin apropierea casutei. Bagasera de seama ca niciodata pana atunci, nu iesise nimeni din casuta afara. Se tot intrebau intre ei daca observase cineva vreo fiinta pamanteana care sa aiba legatura cu acea casuta. Si de fiecare data, toti dadeau din umeri, sau din cap in semn ca nu stiau.
Pana intr-o zi, cand un copil zburdalnic, ce nu aflase pana atunci ce este frica, se incumeta curios pana aproape de casuta. Se aproprie incet dar hotarat sa afle ce grozavie se poate afla intr-o loc ca acela. Trecu de un gardulet firav, deschise o portita frumos dantelata dintr-un lemn si, din cativa pasi ajunse si la pridvorul casutei. Abia acum baga de seama o usa de un verde viu chiar in fata lui. Ce copil are puterea sa se abtina de la asa ceva, sau nu intre intr-un loc necunoscut. Dintre toti, copiii sunt cei mai lipsiti de temeri sau de frici, pentru ca nu au avut timp sa se sperie de ceva. Cum fremata de nerabdare sa treaca dincolo de usa, incerca sa o deschida. Abia acum isi dadu seama ca usa nu avea un maner, o clanta, o deschizatoare. S-a descurajat pentru cateva clipe si apoi a zambit frumos, si dupa zambet a trecut la ras si sa te tii veselie pe chipul lui. Era ceva nou sa vezi o usa verde frumoasa si sa nu exista incuietoare; nu mai intalnise asa ceva si se amuza din plin de ineditul acestei situatii. Cand radea el mai abitir, usa cea verde porni sa vibreze deodata si incepu sa se deschida, parca actionata de o mana nevazuta. Baiatul pasi dincolo de usa si deodata se trezi in mijlocul unei incaperi foarte mari. Incaperea avea pe margini niste coloane frumoase, de o parte si de alta si fiecare coloana era pictata altfel decat cealalta. Baiatul numara nu mai putin de 12 astfel de coloane, 6 pe o parte a incaperii si 6 pe alta. Incepu sa se uite cu atentie la desenele de pe fiecare coloana. Pe una era desenata o padure cu copaci, pasari, animale, ciupercute, tot ceea ce gasesti intr-o padure. Pe alta a regasit pictat ceea ce parea un orasel, cu case, oameni, biciclete, masini. In timp ce admira el aceste coloane, se deschise cu un zgomot o alta usa din interior, mai mare decat cea de la intrare si aparu in cadrul ei un omulet cu parul portocaliu, ochi foarte mari si pielea albastra. Baiatul intoarse capul si, nedumerit de aparitia omuletului, il intreba pe acesta cine este si ce fel de casa este aceea. Omuletul raspunse ca el este Pandy si este pazitorul acetsei case si il intreba la randul lui pe baiat cum il cheama. Baiatul spuse ca el este Tommy si locuia in oraselul invecinat cu padurea. Odata facute prezentarile, Tommy incepu sa intrebe ce fel de casa este aceasta, mica pe dinafara si foarte mare pe dinauntru si cum de nimeni nu iese sau intra in acea casa. Pandy ii raspunde ca nici nu e nevoie sa intre sau sa iasa din casa in modul obisnuit pentru ca acea casa avea foarte multe incaperi de unde puteai sa ajungi in orice parte a lumii, oriunde aveai nevoie. Tommy nu inelese si il ruga pe Pandy sa-i explice. Acesta ii arata una din coloane, ce era pictata cu o ferma de pomi fructiferi si ii arata ca daca isi doreste sa mearga sa cumpere sau sa culeaga fructe, intra prin coloana si ajunge la livada, isi ia mere sau alte fructe si se intoarce. Tommy incerca si el sa ajunga la livada, dar nu trecea de coloana zidita. Nedumerit, ii spune lui Pandy ca nu se poate trece prin coloane. Pandy ii spuse sa-si aduca aminte cum trecuse de usa fara incuietori. Baiatul rase si ii spuse ca nu mai vazuse asa aceva pana atunci si ca nu stia cum se deschisese usa cea verde. Omuletul ii explica baiatului ca acel ras si veselie a lui reusise sa deschida usa cea verde si ca acea stare il va face sa treaca si prin coloane. Acea stare era un amestec de mirare, bucurie, inocenta si cutezanta de a pasi in necunoscut si de a experimenta lucruri noi. Baiatul rase din nou, intinse mana prin coloana si cand si-o trase inapoi avea in ea un mar. Musca din mar su pofta si bucurie. Il intreba pe Pandy daca mai poate vizita casuta si alta data caci acum trebuia sa plece acasa, sa nu se ingrijoreze parintii. Pandy il invita sa revina de cate ori va dori el.
Aproape ca nu trecea nicio zi fara ca Tommy sa mearga la casuta sa experimenteze cate si mai cate grozavii, insotit de cel care ii devenise prieten, de omuletul simpatic Pandy. Calatorea cu Pandy prin munti inalti de unde vedeau peisaje minunate si de unde parea ca atingeau curcubeul, mergeau pe insule de la marginea lumii si se bucurau de valuri, de soare si de vietati nemaintalnite pana atunci. Zilele treceau, anii treceau si ei se bucurau impreuna de toate aceste minunatii.
Intr-o buna zi, Tommy, vrand sa treaca ca de obicei prin usa cea verde, aceasta nu se mai deschidea. A stat in fata usii, s-a plimbat, a ras, a povestit, dar usa parca nici nu-l auzea. Intr-un tarziu isi aduse aminte de o calatorie cu Pandy, undeva spre Polul Nord, unde se simtisera atat de bine in noptile cu aurora boreala; inchise ochii si retrai din nou acele cipe minunate. In acel moment usa cea verde se deschise si ea. Tommy intra si cand il intalni pe Pandy, ii povesti ce se intamplase cu usa cea verde si il intreba pe acesta daca era vreo problema. Pandy ii spuse ca era ceva firesc si normal sa se intample asta din cand in cand, sau se putea intampla pentru totdeauna.
“Cum asa? Nu inteleg”, spuse dintr-o suflare Tommy. “E posibil ca noi sa nu ne mai vedem?”
“Exista si aceasta posibilitate”, ii explica rabdator Pandy. “Cand ai venit prima oara aici, erai un baietan zglobiu si zburdalnic si plin de curiozitati. Acum ai crescut si emotiile acelea cu care reuseai sa deschizi usa cea verde s-au schimbat. Poate esti mai putin inocent, mai putin mirat, nu mai esti atat de iscoditor si curios.”
“Nu m-am gandit asa, am crezut ca noi vom fi impreuna toata viata si vom fi liberi sa mergem oriunde”, spuse Tommy, deja ganditor.
“Este un fenomen firesc, cand esti copil ai tot timpul aceste emotii, dar cand incepi sa cresti apar si alte preocupari si nu mai simti la fel”, ii spuse Pandy.
“Si eu cum am sa mai pot intra aici? Cum voi mai deschide usa verde daca emotiile mele se schimba? Imi doresc sa pot reveni aici cu aceeasi placere ca si pana acum si sa ma bucur de prietenia ta in continuare”, spuse Tommy.
“Daca asta iti doresti cu adevarat, exista o posibilitate” ii raspunse Pandy.”Hai sa-ti arat ceva.”
Omuletul cu parul portocaliu si cu ochisorii mari il lua de mana pe Tommy si il duse intr-o incapere pe care baiatul nu o mai vazuse vreodata. In acea incapere erau sute, mii de coloane mai mici, viu colorate, pictate cu tot felul de locuri si calatorii. Pandy il duse pe Tommy la o anumita coloana si ii spuse sa o atinga. Tommy o atinse si simti intr-o clipa toata bucuria adevarata in atatia ani alaturi de Pandy in calatoriile si trairile lor. Bucuria aceea totala ii cuprinse tot corpul. Dintr-o data intelese. De cate ori va dori sa simta aceasta bucurie se va intoarce la casuta copilariei si usa cea verde se va deschide cu siguranta, pentru ca esenta acelei bucurii va fi tot timpul cu el, oriunde se va duce si orice va face.

Si acestea fiind spuse,
Multe vremuri vor fi duse.
Si casute ca aceasta,
Toti copiii vor avea!